N-aud acum decăt tăcerea ta,
Şi chipul nu ţi-l văd decît în vise
Şi mi-aş dori să-ţi pot pătrunde-n taine,
Dar cum să intru? …porţile-s închise.
Degeaba întind braţul să te-ating,
Căci nu ştiu ce distanţă ne desparte
Şi n-aş vrea să-nţelegi că-ţi cer ceva
Şi nici nu ştiu de cine eşti acum aproape.
Doar noaptea te mai văd prin somn,
Când toate lumânările sunt stinse
Şi vreau atât de mult să nu se facă zi,
Căci e atât de greu să te trezeşti din vise.
Degeaba întind braţul să te-ating,
Căci nu ştiu ce distanţă ne desparte
Şi doar în gânduri pot să te cuprind
Tăcut, în clipele târzii, din noapte.
"E atât de miraculos că pot să exist, că pot să strâng în braţe o femeie, că pot să beau un pahar cu vin, că pot să plâng sau pot să râd. Miracolul de a fi este atât de mare încât orice mi se întâmplă mie sau orice se întâmplă cu mine mi se pare că aşa trebuie să fie. Nu mi-a trecut niciodată prin cap vreo nemulţumire. Ar fi trebuit să ma uit la mine şi să spun că ar fi trebuit să fiu altfel de om, sau altul. Dar eu locuindu-mă pe mine însumi mi se pare că acesta este miracolul şi singurul lucru mai trist este că uneori vreau să fiu şi a doua zi aidoma. Şi marele noroc este că niciodată a doua zi nu sunt aidoma”. Nichita Stănescu
