Îmbătrânesc. Dar simt că sunt tânără, în ciuda vârstei. Nu pentru că am riduri. Ridurile sunt doar nişte notiţe de subsol. Dar am început să înţeleg lucruri.
De exemplu, am înţeles că liniştea nu este plictiseală. Am înţeles că oamenii care mă iubesc nu stau cu catalogul în mână să-mi noteze performanţele. Iar cei care nu mă iubesc nu vor fi convinşi nici dacă le prezint dosar cu şină, bibliografie şi martori.
Ani de zile am vrut să plac. Să demonstrez. Să conving. Am o altfel de frumuseţe interioară pe care nu am văzut-o când eram tânără, pentru că eram preocupată să demonstrez lumii cam ce pot eu.
Astăzi sunt mai interesată să-mi beau cafeaua caldă decât să câştig procese imaginare în mintea altora. Astăzi nu mai simt acea foame. Este una dintre acele libertăţi pe care mi le-au adus anii şi care m-au făcut să mă simt diferită.
Sunt ceea ce sunt. Am câştigat discernământul de a şti ce merită energia mea şi ce nu. Nu cred că atunci când îmbătrânim ne pierdem frumuseţea. Eu am observat oameni care îmbătrânesc şi care devin parcă mai frumoşi. Este ceva mult mai blând pe chipul lor.
Eu cred că am avut privilegiul să adun ani, lecţii şi oameni care m-au învăţat ceva. M-am ales cu o prietenă care încă are răbdare cu felul meu de a fi şi cu o soră care vorbeşte cu mine mai blând şi are mai multă răbdare decât în trecut.
Am ajuns la menopauză. Corpul meu nu mai are entuziasmul de altădată. Uneori mă ridic de pe canapea cu zgomote pe care nu ştiu sigur dacă le fac eu sau mobilierul. Acum negociez cu genunchii mei înainte să mă ridic de pe scaun.
Dar sufletul meu este într-o formă mult mai bună decât era la treizeci de ani.
Am învăţat că iubirea şi atracţia nu sunt acelaşi lucru. Una construieşte case. Cealaltă aprinde artificii. Problema este că artificiile sunt atât de spectaculoase încât, uneori, le confundăm cu răsăritul.
Am învăţat şi că oamenii buni există. Doar că nu poartă etichetă. Iar oamenii care îţi vor preda cele mai importante lecţii nu vin niciodată cu un manual de utilizare. De regulă pleacă şi abia după aceea înţelegi ce te-au învăţat.
Încă lucrez la curajul de a spune „nu” fără explicaţii. Încă lucrez la expresia „te iubesc”, pe care nu mă simt suficient de liberă să o spun întotdeauna.
Viaţa nu mi-a dat mereu ce am vrut. Mi-a dat însă suficient cât să devin cine sunt. Iar dacă există o diplomă de care sunt cu adevărat mândră, nu este una primită de la vreo universitate. Este faptul că, după toate câte au fost, am rămas capabilă să iubesc, să râd şi să mă minunez.
Astăzi nu mai cer permisiunea să exist. Nu mai încerc să încap în anumite forme sau standarde care nu mi se potrivesc. Da, am şunculiţă, n-am corpul perfect, am picioare destul de bărbăteşti, ca să zic aşa, dar who cares?
Am defecte, am zile bune şi zile în care mă întreb ce caut pe aici. Dar mă plac mai mult decât m-am plăcut vreodată.
Şi cred că acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri care mi s-au întâmplat: după ani întregi în care am căutat omul potrivit, am descoperit că mă aştepta, răbdător, în oglindă.
Trecutul mai dă târcoale, ne mai ciondănim uneori... Life.
Şi mai este ceva. Oamenii au avut întotdeauna explicaţii pentru viaţa mea. Că e de la cafea. Că e de la zahăr. Că e de la telefon. Că e de la Dumnezeu. Că am un divorţ la activ. Că m-am vaccinat. Că nu m-am vaccinat. Că sunt prea bună sau nu sunt suficient de bună.
În cele din urmă, am decis să-i las pe toţi să aibă dreptate.
Este mult mai liniştitor aşa.
Eu îmi văd de drum.
Iar dacă nu răspund o lună la mesaje, să nu vă supăraţi. Nu înseamnă că nu-mi este dor de voi. Înseamnă doar că sunt ocupată cu această afacere complicată şi minunată numită viaţă.
I'm getting older. But somehow, I still feel young despite the number on my passport. Not because of wrinkles. Wrinkles are just footnotes. It's because I've started to understand a few things.
For example, I've learned that peace and quiet isn't boredom. It's luxury.
I've learned that the people who love me don't sit around with a clipboard grading my performance. And the people who don't love me? Well, they won't be convinced even if I show up with a binder, references, supporting documents, and a PowerPoint presentation.
For years, I wanted to be liked. To prove myself. To convince people. I spent so much energy showing the world what I could do that I completely missed the person I was becoming.
These days, I'm far more interested in drinking my coffee while it's still hot than winning imaginary arguments in my head. That hunger for approval? Mostly gone. One of the unexpected gifts that came with age.
I am who I am. I've gained the ability to tell what deserves my energy and what doesn't. And honestly, I don't think we lose our beauty as we get older. I've seen people age and somehow become more beautiful. There's a softness to them. A gentleness. A kind of wisdom that finally settles into their face.
I've had the privilege of collecting years, lessons, and people who taught me something. I ended up with a friend who still has patience for my nonsense and a sister who somehow became wiser, kinder, and much more patient than either of us expected.
I've also reached menopause. Now that's a plot twist.
My body doesn't have the enthusiasm it used to. Sometimes I get up from the sofa making noises, and I'm genuinely not sure whether they're coming from me or the furniture. These days I negotiate with my knees before standing up.
But my soul? My soul is in much better shape than it was at thirty.
I've learned that love and attraction are not the same thing. One builds homes. The other sets off fireworks. The problem is that fireworks are so spectacular that sometimes we mistake them for the sunrise.
I've learned that good people exist. They just don't come with labels. And the people who teach you the most important lessons rarely arrive carrying an instruction manual. Usually they leave first, and only then do you understand what they came to teach you.
I'm still working on the courage to say "no" without writing a three-page explanation afterwards. I'm still working on saying "I love you" as freely as I feel it.
Life hasn't always given me what I wanted. But it gave me enough to become who I am. And if there's a diploma I'm truly proud of, it isn't from a university. It's the fact that after everything, I've remained capable of loving, laughing, and being amazed by life.
These days, I no longer ask permission to exist. I no longer try to squeeze myself into shapes and standards that were never made for me.
Do I have a bit of a tummy? Absolutely. Perfect body? Not even close. Legs that could probably qualify for manual labour? Possibly.
Who cares?
I have flaws. I have good days. I have days when I wonder what on earth I'm doing here. But I like myself more than I ever have.
And I think that's one of the most beautiful things that's ever happened to me.
After spending years searching for the right person, I discovered she'd been waiting patiently for me in the mirror all along.
The past still drops by occasionally. We argue. We make up. That's life.
And one more thing.
People have always had explanations for my life. It's the coffee. It's the sugar. It's my phone. It's God. It's my divorce. It's because I got vaccinated. It's because I didn't. It's because I'm too nice. It's because I'm not nice enough.
Eventually, I decided to let everyone be right.
It's much more peaceful that way.
I'll just keep walking my own path.
And if I disappear from social media or don't reply to messages for a month, don't take it personally. It doesn't mean I don't miss you.
It just means I'm busy with this complicated, messy, ridiculous, beautiful business called life.
