Era 20.56. A plecat, suna anunțul sec. Ma uit buimaca la
telefon si lacrimile curg incontrolabil. Ar trebui sa curga amintirile...
Nimic. Doar o imensa dorinta de a blama pe cineva. Da, asta iese usor. Cand
oamenii mor, e foarte usor sa dai vina pe cineva/oricine. Poti sa vrei sa uiti
cat vrei tu. S-a dus. Nu ai cum schimba lucrurile. Nu ai cum. Nu e ca un ad pe
internet de care poti schimba apasand X-ul. Vestea mortii cuiva nu se închide
din X.
Prima data cand ne-am cunoscut am vorbit de stiri. Eu
sceptica, ea cu zambet larg. Fata asta nu a stiut sa stea prea multe secunde
serioasa. N-aveam niciun chef de prieteni noi. Ma gandeam ca am nevoie doar de
colegi buni pe care sa ma pot baza. A sunat la usa inimii mele si cand a vazut
ca nu-i raspund, s-a urcat pe gardurile inaltate de mine cu sarg. Și a vazut
cam ce zace in curtea inimii. Nu mai aveam ce sa fac. Si de atunci ea a fost
acolo cu puterea ei fantastica de a-mi da incredere. La inceput cred ca ma
testa. Apoi a inceput sa-mi explice calm. Eram ca un copil care nu intelegea
cata nevoie aveam sa inteleg.
Cand relatia noastra de prietenie trecuse la un nivel misto, atunci mi-am luat
lumea in cap, hotarata sa-mi demonstrez ca eu pot mai mult si mai bine. Am
disparut din viata ei, aproape marcata de aroganta unei ambitii itite din
neant, de siguranta ca nimic nu ti se poate intampla daca ai succes. Ea s-a
bucurat, dar stiu ca a suferit. Noroc cu WhatsApp-ul, social-media si Ozzy care
nu o parasea. Un baietel mic si alb, jucaus si devotat. Si eu il iubeam pe Ozzy
si o iubeam si pe ea, care devenise o parte prea prezenta in viata mea.
Cand ma intorceam acasa, priveam norii cum se miscau odata
cu avionul. Apoi Constanta, cu drumuri interminabile catre intalnirile noastre.
- Hei, ti-am lipsit?
- Unde ești, frumi?
- Sunt pe drum spre tine.
- Baga viteza.
- Am apasat pedala acceleratiei. Pregateste-te!
- Abia astept.
Acest "abia astept" era mai important decat orice am fi facut dupa
aia. Acel "abia astept" care continea toatea atributele sigurantei,
nerabdarii, iubirii fata de aproape.
- O sa despicam firele alea in 16.
Plasa mea de siguranta era acolo. Visul oricarui om. Sa aiba un prieten ca ea.
Puterea ei de a da incredere, era aproape enervanta. Cum poate fi cineva atat
de bun si rabdator?
Am petrecut ore in fata cafelei. Eu si multi oameni care au iubit-o. Avea
metoda de a te tine aproape. Acum a murit o parte din viata mea. Pare idioata
formularea pentru ca e prea folosita. Deocamdata am doar amintiri cu ea si
zambesc senin cand stiu ca e mult mai confortabil ca amintirile ei sa fie in
viata. Deocamdata e de rahat ca a murit si eu nu am vrut asta, intr-o tara in
care prea usor se pun diagnostice terminale, in care renuntam prea usor la
lupta.
A trebuit sa sufar ca un caine ca sa inteleg importanta ei in viata mea. Era
parte din familia mea. Andrada i-a zis prima oara "Rodicut". Ii
placea teribil. Si, cu toate astea, cand aveam mult de munca uitam de ea. Asa
cum uitam de oricine, cand noi suntem bine. Cand vrem un prezent egoist.
"Hai frumi, nu-ti fie frica! Tu poti orice, da?"
A fost puternica de
mică si desteapta. Era totusi prea modesta.
"Am fost promovata. Nu e cine stie ce. Va fi multa munca."
"Felicitari!"
"Stai lin. Nu e cine stie ce. Tot eu sunt. Nimic schimbat in
interior."
S-a îmbolnăvit pe neasteptate. Si-a dus boala cu demnitate. Demnitate si
pozitivism. Nu stiu pe cineva mai pozitiv, in situatia respectiva. A avut mereu
pentru mine speranta. Era genul de om care alegea sa faca din speranta
realitate. Sau sa transmita asta. Pe sine n-a putut sa se ajute.
Deocamdata e infricosator si trist pentru mine. O sa imi lipseasca puterea
samanica a incurajarilor ei. Mi-e greu sa cred ca mai pot stabili o asemenea
conexiune cu cineva. Ea si Elena erau stalpii inimii mele. Am vrut sa scriu
despre ea si, nu stiu de ce, parca e mai mult despre mine. Poate asa se
intampla cu oamenii speciali, devin roluri secundare in povestile egoistilor,
chiar si atunci cand e evident ca e exact invers.
Am fost o echipa strasnica. Mortii se duc, si noi fugim de ei, ca ne e frica de
moarte. Si fugim si de amintiri ca se duc greu. Trebuie sa treacă timp ca sa
zambim. Rodicut zambea, desi viata ei nu a fost doar Paradis.
Multumesc pentru tot, fata draga. Trebuie sa fug acum. De trecut, de durere, de
nevoia de reintoarcere in interior si activarea puterii samanice.
Acolo in Paradis sigur toți au îndrăgit-o și s-au molipsit de zâmbetul ei și de puterea ei de a ajuta pe toți chiar dacă era ea cea care avea nevoie de sprijinul și ajutorul altora. Păcat ca timpul ei terestru a fost scurt dar sunt convinsă ca va veți reantalni intr-o alta dimensiune, cea a sufletelor bune💖
RăspundețiȘtergereMultumesc frumos. Sper asta.
Ștergere