sâmbătă, 25 februarie 2023

Te iubesc

 Nu e de ajuns sa iubesti

de Jacques Salomé
Nu e de ajuns sa îi spun te iubesc
daca nu pot primi toata aceasta
dragoste în mine,
Nu e de ajuns sa vreau sa fiu iubit
daca relatia mea nu este în acord
cu darul iubirii primite.
Nu e de ajuns sa îmi exprim dorintele,
trebuie de asemenea
sa accept sa nu le impun.
Nu e de ajuns ca ea sa-mi spuna dorintele ei,
daca nu stiu sa le primesc
sau sa le amplific.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca vreau o relatie de cuplu
când eu îmi doresc doar sa ne întâlnim.
Nu e de ajuns sa raspund asteptarilor ei
daca nu stiu sa le exprim pe ale mele.
Nu e de ajuns sa o las sa creada
ca ma poate iubi ,
daca mie mi-e teama de iubire
sau mi-e frica sa devin dependent.
Nu e de ajuns sa ma las iubit
daca nu sunt sigur de propriile mele sentimente.
Nu e de ajuns sa fiu pasional
daca nu disting
nevoile ei de ale mele.
Nu e de ajuns sa ma arat cu ea
daca nu o vad când suntem împreuna.
Nu e de ajuns sa îi promit ziua de mâine
daca nu sunt capabil sa traiesc în prezent.
Nu e de ajuns sa îi spun: vreau sa traiesc cu tine
daca nu sunt eliberat de angajamentele mai vechi.
Nu e de ajuns sa îi spun: poti conta pe mine
daca eu sunt înca dependent.
Nu e de ajuns sa îi fiu fidel
daca simt ca nu îmi sunt fidel mie însumi.
Dar uneori e de ajuns sa-mi asum riscul
de a spune toate acestea si mai multe
pentru a începe sa construim împreuna
dincolo de întâlnire, o relatie plina de viata.


Datorita lor am invatat zborul

 Daca nu ar exista pasari? De fapt, nu exista pasari pentru unii pesti, de exemplu. Sunt cativa care au cunostinta de existenta pelicanilor. Insa intr-o lume complet lipsita de pasari cred ca noi, oamenii, nu am sti nimic despre zbor. Viata ar fi mai saraca.

Dar, din fericire pentru noi exista pasari si putem admira picajul ametitor, planarea, formatiile, schimbarea unghiului aripilor sau rotirile. Gratie lor, pentru noi, oamenii, zborul devine o experienta perceptibila. Putem chiar incepe sa ne intrebam „cum ar fi sa”.

Ce vreau sa spun este ca fie ca este zborul unei pasari sau zborul unui gand, minunat, fulgerator sau calm, dupa cum ii este natura, mai exista intotdeauna ceva. Trebuie sa fim mai atenti la aripa. Zborul nu exista prin sine insusi. Zborul presupune mereu aripa care il face cu putinta. Iar aripa, ma adresez acum celor captivati de vazduh si ceruri cu nume esoterice, este un element material. Aripa, deci materia, merita sa fie pretuita. Altfel ai putea vedea zborul doar in mintea ta si asta ar fi, probabil, doar zbaterea unei singuratati insuportabile.

miercuri, 22 februarie 2023

As vrea sa mai despicam putin in 16 firele alea...

Era 20.56. A plecat, suna anunțul sec. Ma uit buimaca la telefon si lacrimile curg incontrolabil. Ar trebui sa curga amintirile... Nimic. Doar o imensa dorinta de a blama pe cineva. Da, asta iese usor. Cand oamenii mor, e foarte usor sa dai vina pe cineva/oricine. Poti sa vrei sa uiti cat vrei tu. S-a dus. Nu ai cum schimba lucrurile. Nu ai cum. Nu e ca un ad pe internet de care poti schimba apasand X-ul. Vestea mortii cuiva nu se închide din X.

Prima data cand ne-am cunoscut am vorbit de stiri. Eu sceptica, ea cu zambet larg. Fata asta nu a stiut sa stea prea multe secunde serioasa. N-aveam niciun chef de prieteni noi. Ma gandeam ca am nevoie doar de colegi buni pe care sa ma pot baza. A sunat la usa inimii mele si cand a vazut ca nu-i raspund, s-a urcat pe gardurile inaltate de mine cu sarg. Și a vazut cam ce zace in curtea inimii. Nu mai aveam ce sa fac. Si de atunci ea a fost acolo cu puterea ei fantastica de a-mi da incredere. La inceput cred ca ma testa. Apoi a inceput sa-mi explice calm. Eram ca un copil care nu intelegea cata nevoie aveam sa inteleg.
Cand relatia noastra de prietenie trecuse la un nivel misto, atunci mi-am luat lumea in cap, hotarata sa-mi demonstrez ca eu pot mai mult si mai bine. Am disparut din viata ei, aproape marcata de aroganta unei ambitii itite din neant, de siguranta ca nimic nu ti se poate intampla daca ai succes. Ea s-a bucurat, dar stiu ca a suferit. Noroc cu WhatsApp-ul, social-media si Ozzy care nu o parasea. Un baietel mic si alb, jucaus si devotat. Si eu il iubeam pe Ozzy si o iubeam si pe ea, care devenise o parte prea prezenta in viata mea.

Cand ma intorceam acasa, priveam norii cum se miscau odata cu avionul. Apoi Constanta, cu drumuri interminabile catre intalnirile noastre.
- Hei, ti-am lipsit?
- Unde ești, frumi?
- Sunt pe drum spre tine.
- Baga viteza.
- Am apasat pedala acceleratiei. Pregateste-te!
- Abia astept.
Acest "abia astept" era mai important decat orice am fi facut dupa aia. Acel "abia astept" care continea toatea atributele sigurantei, nerabdarii, iubirii fata de aproape.
- O sa despicam firele alea in 16.
Plasa mea de siguranta era acolo. Visul oricarui om. Sa aiba un prieten ca ea. Puterea ei de a da incredere, era aproape enervanta. Cum poate fi cineva atat de bun si rabdator?
Am petrecut ore in fata cafelei. Eu si multi oameni care au iubit-o. Avea metoda de a te tine aproape. Acum a murit o parte din viata mea. Pare idioata formularea pentru ca e prea folosita. Deocamdata am doar amintiri cu ea si zambesc senin cand stiu ca e mult mai confortabil ca amintirile ei sa fie in viata. Deocamdata e de rahat ca a murit si eu nu am vrut asta, intr-o tara in care prea usor se pun diagnostice terminale, in care renuntam prea usor la lupta.
A trebuit sa sufar ca un caine ca sa inteleg importanta ei in viata mea. Era parte din familia mea. Andrada i-a zis prima oara "Rodicut". Ii placea teribil. Si, cu toate astea, cand aveam mult de munca uitam de ea. Asa cum uitam de oricine, cand noi suntem bine. Cand vrem un prezent egoist.
"Hai frumi, nu-ti fie frica! Tu poti orice, da?" 

A fost puternica de mică si desteapta. Era totusi prea modesta.
"Am fost promovata. Nu e cine stie ce. Va fi multa munca."
"Felicitari!"
"Stai lin. Nu e cine stie ce. Tot eu sunt. Nimic schimbat in interior."


S-a îmbolnăvit pe neasteptate. Si-a dus boala cu demnitate. Demnitate si pozitivism. Nu stiu pe cineva mai pozitiv, in situatia respectiva. A avut mereu pentru mine speranta. Era genul de om care alegea sa faca din speranta realitate. Sau sa transmita asta. Pe sine n-a putut sa se ajute.
Deocamdata e infricosator si trist pentru mine. O sa imi lipseasca puterea samanica a incurajarilor ei. Mi-e greu sa cred ca mai pot stabili o asemenea conexiune cu cineva. Ea si Elena erau stalpii inimii mele. Am vrut sa scriu despre ea si, nu stiu de ce, parca e mai mult despre mine. Poate asa se intampla cu oamenii speciali, devin roluri secundare in povestile egoistilor, chiar si atunci cand e evident ca e exact invers.
Am fost o echipa strasnica. Mortii se duc, si noi fugim de ei, ca ne e frica de moarte. Si fugim si de amintiri ca se duc greu. Trebuie sa treacă timp ca sa zambim. Rodicut zambea, desi viata ei nu a fost doar Paradis.
Multumesc pentru tot, fata draga. Trebuie sa fug acum. De trecut, de durere, de nevoia de reintoarcere in interior si activarea puterii samanice.