Furtunile sunt "glorii" trecătoare... dar cele interioare răscolesc în noi fiecare cotlon al sufletului. Între două fulgere, două tunete şi ploaie multă, rece, cotropitoare, găsim uneori puterea de a merge mai departe, deşi lacrimi de cristal se scurg încetişor pe obraji. Cînd se porneşte furtuna cred că suntem cel mai aproape de noi... Suntem neliniştiţi... Cu inima acceptăm provocarea, cu oasele batem la poarta înfumurării, cu plămînii sorbim veninul întunericului din noi... mirosurile din adîncuri ne dilată nările, iar sarea din ocna nopţilor de iarnă ne cotropeşte sîngele... Urechea se face scoică şi culege din splendoarea de sunete venite din matca sălbaticei mări... Oare de ce totuşi imi este teamă de mare?