Coji de suflete cenuşii

Cartierul părea aproape pustiu azi. Lumea părea somnolentă. Cineva se plângea de urdorile dimineţii astea cenuşii. Am zărit un bătrânel posac şi lipsit de expresie care se ruga de un vecin ce "întinsese grătarul" să-i facă și lui o friptură mai moale. Avea o culoare pământie şi se tot învârtea pe lângă foc. Îl tot înghiontea pe omul ce mânuia friptura pe grătar şi continua să boscorodească cu faţa parcă schimonosită de o anumită suferinţă. 
Durerea are obiceiul ăsta de a spune mereu adevăruri neconvenabile. Bucuria deformează realitatea, o falsifică, ca să ne aşezăm mai bine în amăgirea cotidiană. Viaţa e trecătoare. Venită dinspre un om trecut prin viaţă, banalitatea e în stare să cutremure, să îndemne la meditaţii. Degeaba se căzneşte fericirea să ne atenţioneze că suntem muritori. Cine s-o ia în seamă? Pe aleile de lângă blocuri sunt bănci. Oamenii îşi trag oleacă sufletul ostenit şi tăifăsuiesc vrute şi nevrute. Să le treacă timpul. Viaţa adică. 
În zori de zi, în jurul băncilor sunt maldăre de coji de seminţe. De dovleac, de floarea-soarelui... Din păcate, în urma celor mai mulţi oameni atât rămâne. Coji de seminţe. În definitiv, la moarte nu suntem altceva decât coji de suflete. Iar cojile de oameni sunt aruncate în pământ.... A mai trecut o zi...