"Ca să vedeţi ce specie jegoasă suntem. La noi în zonă, în Drumul Taberei, trăieşte un bătrân om al străzii care locuia într-o dubiţă Daewoo abandonată. Avea acolo un mic apartament, universul lui cu termos, păturică, un mic raft improvizat cu cărţi şi produse de igienă personală. Creştea şi două pisici în duba lui ruginită şi cu roţile desumflate. A venit primăria, a ridicat toate rablele din zonă şi l-a lăsat în drum cu toate acareturile. El vopsise rabla cu un spray, într-o încercare stângace de a convinge autorităţile că nu e rablă, dar n-a contat.
În timp şi-a construit o bărăcuţă din lemn, de mărimea unui coteţ de câine, cât să încapă el şi pisicile. Nişte locatari din zonă i-au incendiat coteţul. Azi a plouat torenţial, iar bătrânul a fost nevoit să se adăpostească sub un pom, lângă rămăşiţele arse, pe nişte cartoane umede, cu pătura lui mucegăită şi acoperit cu un celofan. Tuturor celor implicaţi în mârşăvia asta le doresc să le dea Dumnezeu aceeaşi soartă. Aveţi părinţi de vârsta lui, nu crapă fierea în voi la gândul că ar putea fi ei? Neam de nenorociţi..."
"Jegul - partea a doua (pentru că am promis de ieri). Administratorul blocului nostru e un om bun la suflet și, înainte ca blocul să aibă interfoane, a găsit un om al străzii dormind sub o scară. Blocul e unul vechi, cu opt scări și uscătorie încălzită pe fiecare etaj. Omul străzii era bătrân, cu ceva deficit intelectual, tăcut, dar foarte respectuos și cu suflet bun. Plăcerea lui era să asculte un radio portabil, să vorbească cu câinii din grădină și să-mi fumeze mie toate țigările. Ceilalți mă întrebau mereu de ce îl încurajez cu țigări și bani, că oricum îi dă pe băutură. De parcă un astfel de om mai are pe ce da banii. Ce putea să-și ia de ei? iPhone? Să-și plătească internetul? Adică, putea să doarmă liniștit sub boschet la -15 grade, dar important e să nu facă vreun cancer pulmonar sau vreo ciroză?
Administratorului i s-a făcut milă și l-a primit sub aripa noastră cum ar veni, a asociației de locatari. I-a făcut un loc acolo în scară și i-a pus la dispoziție una dintre uscătorii unde îl ajuta să se spele și îi aducea mereu mâncare. A făcut o colectă de haine de la cine a vrut să dea și i le spăla în fiecare săptămână în mașina lui de spălat. Cu mâncare, un loc uscat și haine călduroase de la noi, omul a început să se mai întremeze. Înflorise. Devenise mai sociabil și mai deschis la comunicare. Insista întotdeauna să mă ajute cu bagajele de la portbagaj. În timp au apărut disensiunile: Că nu e normal așa ceva, că pute pe scară, că strică blocul, că ce fac copiii noștri, că se sperie de el, dacă e psihopat, avem fetițe mici, aici nu e centru de boschetari... chestii d-astea. Administratorul a fost obligat să-l mute la altă scară... și la altă scară, și apoi la alta până când, sub presiunea locatarilor, a fost obligat să bage interfoanele și să încuie toate scările. Chiar și așa, îi dăduse o cheie pe furiș și îl instruise pe unde să intre noaptea ca să nu-l vadă locatarii.
Într-o zi, când coboram spre mașină, l-am văzut pe omul nostru plângând și plin de sânge. Niște indivizi din zonă îl bătuseră strașnic și, după ce au URINAT pe el, i-au spart radioul. Nu plângea de umilință, cât plângea după radio. Am mers cu el în piață, mai întâi la farmacie pentru dezinfectant și bandaje, apoi la ruși, unde i-am cumpărat un radio și niște baterii. M-am despărțit de el cu inima grea și promisiunea că voi avea mai multă grijă. Am făcut brigadă cu administratorul și câțiva culturiști mai cu suflet din părculeț, ca să-i prindem pe vinovați, dar nu i-am găsit. După câteva săptămâni, omul nostru a fost bătut din nou. Toți ăștia mai tineri erau plecați la serviciu, așa că n-a fost nimeni să-i ia apărarea. De data asta omul a trebuit spitalizat. I-au spart iarăși radioul. Reacțiile locatarilor au fost cele obișnuite: ”Bine i-a făcut, să-l ia poliția și să-l ducă la un centru, nu ne interesează, ne strică nouă casa și liniștea!”. Ce putea să mai spună administratorul care încercase toate soluțiile. Omul fusese bătut și în adăpostul social, unde îi furau țigările și radioul. Când l-au externat din spital, administratorul l-a adus cu mașina lui și l-a băgat în subsol, ca să doarmă lângă țevile de termoficare, unde era cald și uscat. Omul redevenise tăcut și se ferea de toată lumea. Am încercat să-i dau un pachet de țigări, cu lacrimi în ochi. S-a apropiat de mine ca un animal înspăimântat. Cum încerci să îmbunezi un câine bătut.
La un moment dat am plecat din bloc și nu am mai locuit vreo trei ani acolo. Când m-am întors, m-am întâlnit cu administratorul care mi-a povestit că, sub presiunea locatarilor, a fost forțat să-l dea afară din bloc și la mutat în blocul vecin unde locuia frate-su. Era pământiu de supărare că și frate-su avea aceleași probleme cu locatarii și până la urmă l-au dat afară și de-acolo: ”Ce să mai mă fac, Dănuțe, că nu mai aveam viață cu ăștia din cauza lui. N-aveam liniște. Toată ziua mă certam cu locatarii, cu poliție, cu scandal și amenzi!”. Cam așa se erodează umanitatea din noi. Așa devenim dronele ignorante care se uită în jos când o femeie este bătută pe stradă, care tac atunci când cineva strigă viol sau ajutor. Încet încet tocim sufletele semenilor și copiilor noștri punând presiune și încurajând neimplicarea, din răutate pură. Copiii noștri învață să stea cuminți și să nu se bage în toate alea, ca să nu aibă probleme. După ce le dăm lecțiile astea, ne plângem că tineretul nu are milă față de bătrâni, că nu se implică și că nu votează. Copiii răspund foarte ușor la empatie sau lipsa ei. Astea sunt pildele pe care le-am dat."Sursa foto: Dan Pavel (https://www.facebook.com/dan.v.pavel/posts/1391253977621772)
