Sunt un om viu, de Nichita Stănescu

Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Abia am timp să mă mir că exist, dar

mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,

pentru că

am o idee din ce în ce mai bună

despre viaţă.

Mă cutremură diferenţa dintre mine

şi firul ierbii,

dintre mine şi lei,

dintre mine şi insulele de lumină

ale stelelor.

Dintre mine şi numere,

bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect un păcat:

iau în serios iarba,

iau în serios leii,

mişcările aproape perfecte ale cerului.

Şi-o rană întâmplătoare la mână

mă face să văd prin ea,

ca printr-un ochean,

durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare

mi s-a tras marea înţelegere

pe care-o am pentru Ulise – şi

bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina

un pământ pustiu, rotindu-se

în jurul soarelui…

(Poate şi fiindcă există pe lume

astfel de versuri.)

Îmi place să râd, deşi

râd rar, având mereu câte o treabă,

ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,

pe oceanul oval al fantaziei.

E un spectacol de neuitat acela

de-a şti,

de-a descoperi

harta universului în expansiune,

în timp ce-ţi priveşti

o fotografie din copilărie!

E un trup al tău vechi,

pe care l-ai rătăcit

şi nici măcar un anunţ, dat

cu litere groase,

nu-ţi oferă vreo şansă

să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii

plin de hieroglife,

şi ceea ce pot comunica

acum, aici,

după o descifrare anevoioasă,

dar nu lipăsită de satisfacţii,

e un poem închinat păcii,

ce are, pe scurt, următorul cuprins:

Nu vreau,

când îmi ridic tâmpla din perne,

să se lungească-n urma mea pe paturi

moartea,

şi-n fiece cuvânt ţâşnind spre mine,

peşti putrezi să-mi arunce, ca-ntr-un râu

oprit.

Nici după fiecare pas,

în golul dinapoia mea rămas,

nu vreau

să urce moartea-n sus, asemeni

unei coloane de mercur,

bolţi de infern proptind deasupra-mi…

Dar curcubeul negru-al ei, de alge,

de-ar bate-n tinereţia mea s-ar sparge.

E o fertilitate nemaipomenită

în pământ şi-n pietre şi în schelării,

magnetic, timpul, clipită cu clipită,

gândurile mi le-nalţă

ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită

în pământ şi-n pietre şi în schelării.

Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,

s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung iubito,

lasă-l aşa cum este, răzimat

între două bătăi ale inimii mele,

ca între Tigru

şi Eufrat.