Nu astept miracole

In ziua in care am aflat ca sunt bolnava, am pus timpul intre paranteze si am pornit intr-o batalie al carei invingator inca nu il cunosc. Va marturisesc ca am trecut prin fel de fel de trairi. As vrea sa apuc sa-i multumesc Domnului pentru fiecare rasarit de soare pe care imi este ingaduit sa-l mai vad. Ma credeam puternica dar in fata bolii m-am descoperit vulnerabila, deloc curajoasa, depresiva si obosita sa mai lupt. Am senzatia ca, în mod paradoxal, chimia medicamentelor lucrează in defavoarea mea. Singura in fata suferintei fizice nu am reusit mare lucru. Nu prea reusesc sa ma prefac, nu reusesc sa imi protejez copilul cum as vrea, nu sunt curajoasa. :) 

Nu sunt un exemplu asa cum mi-ar fi placut si asa cum multi din jurul meu ar fi dorit sa fiu si nu sunt deloc mandra de asta. :) Nu frica de moarte m-a facut haotica si depasita, ci faptul ca urmeaza sa traiesc o incercare grea, pe care nu am dorit-o si pe care nu o doresc. Cand trupul nu te mai asculta si devii neputincios ai ganduri aiurea. Dar de trait… Doar cel ce traieste si simte in carne proprie suferinta stie cat e de dureros sa te gasesti dintr-o data singur si devastat, schimonosit de o boala urata. As fi dorit sa dau dovada de curaj! Dar... :) 

Atunci cand te consideri condamnat de boala, cand plangi de unul singur in tacere si mai ales cand totul te doare… curajul este ceva extrem de abstract. Spiritual insa nu sunt singura: ii am alaturi pe fiica mea, pe Dumnezeu si pe Maica Domnului! Si asta nu e putin lucru. Încep sa cred ca am primit ceea ce Dumnezeu a vrut pentru ca sa pot cauta in mine puterea, caci numai singuri ne putem salva. Nimeni si nimic nu-ti poate salva sufletul daca tu nu vrei sa o faci, invatand din neputinte si greseli si incercand sa iesi din marasmul propriilor tare. Oare suferinta, nefericirea, durerea si insingurarea pot sa ne faca mai buni? Eu sunt convinsa ca da! Altfel… la ce bun totul? In fond, nimic nu ni se intampla degeaba. Golgota mea inca nu s-a sfarsit si doar Dumnezeu stie cum si cand se va termina; fiecare are istoria lui, fiecare isi are un parcurs anume. Tot ce imi doresc este sa pot sa ma iert pentru lipsa de curaj, pentru suferinta adusa copilului meu si prietenilor, sa ma bucur de ceea ce imi este dat si sa ma impac cu ceea ce trebuie sa traiesc. Nu astept miracole. Viata merita traita caci este ea insasi un miracol. Dar numai asa, miscand in noi sentimentul compasiunii fata de semenii nostri, putem deveni mai buni. Altfel… sfarsim aroganti si cinici.