Vorbesc pentru ca...

Scriu, mai vorbesc cu mine, mai caut Divinitatea. De ce oare căutăm răspunsuri în altă parte decât în noi? Scriu cu cuvinte de apă, flacără, aer şi pământ. Hai să inventăm grădina pasiunilor că şi aşa mă simt că lecţiile vieţii nu se mai termină. Doi oameni se privesc, interminabil, ochi în ochi până împietresc? Un mod de a muri ca oricare altul. Acolo sus constelaţiile scriu acelaşi cuvînt; noi, aici jos, scriem numele noastre muritoare. Perechea este pereche pentru că nu are Eden. Suntem exilaţii din Grădină, suntem condamnaţi s-o inventăm, să-i cultivăm florile delirante, giuvaieruri vii tăiate ca să împodobească un gât. Suntem condamnaţi să părăsim Grădina: în faţa noastră stă lumea, cu experienţele ei. A iubi este poate a învăţa să mergi în lume. A învăţa să stai tăcut ca stejarul şi teiul din fabulă. A învăţa să priveşti. Privirea semănătoare. A planta un arbore. Vorbesc pentru că mişti frunzele. La naiba cu toate....