Ei bine, de-a lungul anilor am avut parte de oameni buni,
mai putin buni si rai pur si simplu. Din nascare, ca sa zic asa. Am avut de-a
face cu cativa baieti rai – mai mult sau mai putin constienti de faptul ca sunt
catalogati drept baieti rai. Cu ultimul am avut chiar o relatie de vreo 18 ani
– care s-a sfarsit (slava Domnului!) din initiativa mea… El nu era rau in
adevaratul sens al cuvantului, nu avea adica un suflet rau, era doar
inconstient, egoist si lipsit de empatie pe toate planurile, astfel incat in
cea mai mare parte a timpului nu realiza ca actiunile lui mi-ar putea produce
vreo durere.
Am trecut cu el prin tot curcubeul intunecat de suferinte
pricinuite de lucruri ca: inselat, prieteni prea multi/bautori de lazi de
bere/interesati (el platea lazile de bere de cele mai multe
ori)/ mitocani/ipocriti, vorbe urate, jigniri, amenintari cu bataie, uneori
chiar si niscaiva palme sau pumni etc. N-am sa scriu aici despre cat mi-a fost
de greu sa trec nu peste despartirea propriu-zisa (care de fapt mi-a adus numai
lucruri bune in viata), ci peste tot bagajul ramas dupa 18 ani de relatie
chinuita (stiu ca nu m-a obligat nimeni sa stau cu el) – suspiciuni,
neincredere in mine, in barbati, cosmaruri etc.
Dupa episodul asta s-a intamplat un altul, rupt parca din
telenovele…
La 42 de ani am cunoscut un baiat bun. Bun in sensul ca era
cel mai bun om pe care l-am cunoscut in ultimii ani: onest, luptator, tenace,
visator, sensibil, matur, copil, rabdator... cu cei mai draguti ochi
caprui/verzi. Fiind un baiat bun, nu i-am acordat nicio sansa la inceput, eu
fiind deja neincrezatoare in barbati, dar a perseverat pana m-am indragostit de
el. M-a ajutat sa ma vindec de fobii si de vise urate si mi-a facut cel mai
frumos cadou pe care mi l-a facut cineva vreodata: M-A OFERIT PE MINE MIE.
Mai am si acum momente cand mi se pare ca totul a fost prea
frumos ca sa fie adevarat. Nu aveam relatia perfecta, ne mai certam si noi ca
orice cuplu, avem si noi divergentele noastre, dar stia sa ma faca sa trec
peste toate. Dupa o vreme, soarta mea a luat o turnura neasteptata. Tribunalul
sortii a decis sa-l condamne la trei luni de... cancer. Boala a ciopirtit fara
mila sentimentele, resentimentele, dobinzile din suflet... Cu o prima lacrima
de nedumerire incercam sa inteleg si sa accept o situatie. In bataliile crunte
ale singuratatii mele care a urmat, in dezamagirile amare ale luptei cu boala
am pierdut si m-am agatat cu disperare de credinta, in neputinta mea de a-mi
ascunde lacrimile in fata fiicei mele. Am avut clipe adinci de deznadejde si
tentative disperate de a-mi striga nedreptatea... Vroiam sa fac un pact cu
Dumnezeu... Atunci a venit lumina.
M-am gandit ca nu trebuie sa scotocesc cu
disperare dupa iubire pentru ca ea era linga mine. Trebuia sa simt si sa invat.
Dupa trei luni de suferinta impletita cu speranta pina in clipa cea din urma, l-am
cedat Domnului. A murit tacut, singur, trist... la doar o ora jumatate dupa ce
ii sarutasem fruntea. Acum astept sa vindece El ranile, sa-mi usuce toate
lacrimile mele si ale fetitei mele si sa ma faca sa inteleg de ce a trebuit sa
trec prin asta.
Cuvintele sunt triste si putine... Nu vreau sa scriu mai
mult. Ma uitam intr-o zi in jur si cineva ridea cu pofta. Mi s-a parut
deplasat: de ce ride daca eu sunt trista? Am realizat instantaneu cit de
nedreapta sunt. Sunt oameni care trec prin incercari mult mai dure si mai grele
probabil... Trebuie sa invatam sa acceptam.. Episodul asta trist m-a facut sa
inteleg ca femeile iubesc. Si barbatii iubesc. Iubim diferit, dar ne iubim unii
pe altii. Visam diferit, dar visam in aceeasi directie. Stim sa asteptam fericirea
chiar daca barbatii o asteapta stind calmi pe canapea, iar femeile o asteapta
in picioare fringindu-si miinile sau rozindu-si unghiile. Pentru mine aceasta
pierdere e grea.... dar viata merge inainte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu